Localitatea Sâncraiu apare menţionată ca atare pentru prima dată în lucrarea Despre comunele zonei Kalotaszeg cu locuitori maghiari, despre bisericile din Evul Mediu şi câteva date istorice referitoare la protopopiatul Kolozs-Kalota, având drept autor preotul reformat din Văleni, Mihaltz Elek. Lucrarea a fost publicată în Protestáns Közlöny– Cluj în nr. 31 din 30 iulie 1896. În aceeaşi lucrare se specifică faptul că în 1288 Sâncraiu era proprietatea fiilor Mikola din Mănăstireni, fiind reşedinţa a numeroşi nobili maghiari, în timp ce Zamul era locuit în exclusivitate de ţărani. Cu toate acestea, deoarece foloseau o biserică comună, parohiile Sâncraiu şi Zam s-au asociat chiar din acele vremuri. Aşezarea satelor nu era pe actuala vatră a Sâncraiului, ci pe locul numit în prezent Fântâna Gâştelor, la circa 2,5 km de actuala locaţie în timp ce Zamul se găsea la 2-3 km în direcţia nord, pe drumul ce leagă astăzi Huedinul de Sâncraiu.
În Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania redactat de Suciu Coriolan la pag.125 se arată că Sâncraiu apare în documente din anul 1337 sub numele de Sacerdos de villa Sencrai, iar apoi la distanţă de 100 ani, în timpul Răscoalei de la Bobâlna este menţionată ca posesiunea Zenthkiral. Abia în 1854 este menţionată forma Kalota Szent Kiraly sau Zam Sân Craiu.
A doua localitate ca vechime de pe raza comunei Sâncraiu apare menţionată în 1393 (conform lucrării mai sus amintite) sub numele de possessio regalis Jacotelke alio nomine Horthlaka, iar din 1405 sub numele de Jakolthelke Horlacea, nume de altfel întâlnit şi la 1854.
Localitatea Domoşu, conform aceleiaşi lucrări, apare în documente în anul 1408 sub numele de Villa Damus, iar din 1451 sub denumirea Possessio Damos.
Localitatea Alunişu este menţionată pentru prima dată în documente la 1437 sub numele de possessioMogyoroKerek, având apoi diferite denumiri până la 1854 când este întâlnită sub numele de Mogyorokereke-Alunişu. Această toponimie semnifică prezenţa în aceste locuri a arbuştilor de alun care se mai păstrează şi astăzi, totodată zona se constituie într-o regiune pomicolă importantă pentru această parte.
A cincea localitate este Brăişoru care până în 1963 a aparţinut comunei vecine Morlaca. Brăişoru apare menţionat în documente mai târziu, aşa cum reiese din lucrarea lui Suciu Coriolan, şi anume în 1519, sub numele de Possessio Malomzseg ceea ce certifică prezenţa morilor a căror urme arhitecturale se mai pot vedea şi în prezent.
